O scurta sedere in spital saptamana asta mi-a reintarit increderea in 3 chestii:
(1) empathy is overrated – nimanui nu-i pasa de boala altuia decat pentru maxim 5 secunde; e si normal, nimeni nu se interneaza din prea mult timp liber (“Auzi, iesim pe la vreo terasa in seara asta?”“Ba, nu stiu, m-as duce pe la un spital sa vad care mai e miscarea…”)
(2) pentru absolut orice exista de spus pe lumea asta exista doua moduri de a spune acel ceva: the nice way and the nasty way; din pacate pentru personalul medical romanesc, exista si un adagiu – alegerea modului in care spui ceva tine exclusiv de cat de mult sau de putin marlan esti si nu are nici o legatura cu stressul de la munca, problemele de acasa sau societatea
(3) there is humor in everything – chiar si in spital; evident ca nu tot timpul si evident ca e un umor mai negru, asa, dar ce alta reactie decat una amuzata poti avea cand vezi ca pe fisa de externare eventualele complicatii aparute in urma internarii poarta denumirea alternativa de “comorbiditati”? “Domnu’ Gajora, nu mai aveti treaba aia morbida pentru care v-ati internat, da’ v-ati pricopsit cu o comorbiditate cat ati stat pe la noi, veniti saptamana viitoare si-o tratam si pe aia.”
Motto: For some men, the left testicle is larger than the right one. For Chuck Norris, each testicle is larger than the other one.
Un pic mai putin de 30% romani au votat duminica asta. Ce au votat? Numai ei stiu. 70% n-au votat. Ce n-au votat? Poate nici ei nu stiu.
In 2000 romanu’ a iesit cu mic cu bere si cu mare sa voteze prezidentiabilul, pentru ca, fata cu reactiunea dintre Iliescu si Vadim, fiecare s-a simtit dator sa scape tara de un destim cumplit, alegandu-i un destin aproximativ echivalent de cumplit, dar cu alta aroma. Important este nu cine a iesit, ci faptul ca lumea a considerat momentul unul suficient de important incat sa-si exercite un drept pe care altfel nu dadea doi lei vechi. N-a fost un partid care promitea schimbarea, n-a fost Obama si nici Mesia care a umplut cabinele de vot; din contra, a fost amenintarea unei calamitati (la drept vorbind, o calamaitate avea sa vina oricum; probabil ca daca se dadea cu banul tot pe acolo ieseam, dar cu costuri mai mici).
Revenind insa: ce 70% din romani nu s-au prins duminica asta – si nu se prind in general – e ca fiecare alegere e o alegere intre un Iliescu si un Vadim. Sau, ca sa extrapolam, intre o particula tip Iliescu si o particula de tip Vadim. Majoritatea alegerilor pe care trebuie sa le facem sunt intre doua chestii nasoale, intre particule Iliescu si Vadim. De foarte putine ori trebuie sa alegem daca vrem ca la desert sa primim inghetata de vanilie sau caramel. De cele mai multe ori trebuie sa alegem daca pastram banii de spaga pentru anestezist sau pentru asistenta. Doar pentru ca singurele particule intre care avem de ales sunt amandoua nasoale nu inseamna ca alegerea nu mai are nici un sens. Fara mancare sau fara apa ne indreptam spre aceeasi destinatie. Dar exista o diferenta de timp. Intotdeauna avem ceva de castigat (sau ceva mai putin de pierdut) din a alege o varianta in locul celeilalte. Chiar si atunci cand fiecare din alegeri pare mai nasoala decat celelalte.
Pana una alta, 70% dintre romanii inca n-au prins chestia asta. Genul de oameni care ar muri de sete in trei zile, nu de foame in vreo zece. Sa votezi in alb e ca si cum ai ameninta ca-ti dai foc in fata Casei Poporului. Aparent eroic si rebel, in realitate stupid si inutil. Si ce-i mai rau, fuga de alegeri si de responsabilitate. O clasa politica noua nu o sa apara pentru ca noua nu ne place cea pe care o avem, la fel cum trenul nu vine mai repede pentru ca vrem noi sa vina. Time doesn’t change anything. Doing things changes things.
Dom’le deci curat unealta pierderii de vreme Internetul. Da’ noroc de el ca mai afli ce se poarta zilele astea:
acai berry pills – Deci cum nu stiti ce sunt alea? Nu ati primit “so many messages” in care prietenii vostri va explica despre cum au slabit ei nu stiu cate kilograme? Acuma, mie mi-e ca daca iau prea multe fac supradoza si ma fac pe loc anorexic, asa-s de eficiente. Si uite-asa ma trezesc cu zece offlineuri urgente de la colistenii mei de mesagerie instanta de ma simt cautat, numai ca sa aflu apoi ca oameni care n-au mai vorbit de luni de zile cu mine se gandesc la sanatatea mea si vor sa ajute sa-mi revin in forma.
blogherii suparati de viata – Daca ai blog si esti mandru de treaba asta esti “luzar”. Nu, trebuie sa ai blog dar sa nu-ti placa treaba asta, sa sustii de 7 ori pe articol ca tie nu-ti place toata treaba asta cu bloggingul, ca de fapt toti sunt niste prosti, iar aia care lasa commenturi sunt cei mai nevrednici. Trebuie sa nu-ti pese cat de vizitat e blogul tau, dar sa te abtii cu greu sa nu-ti plesneasca pieptu’ de mandrie cand poti sa te lauzi ca tu, fara pic de efort (in afara de cel de a scrie zilnic), i-ai intrecut pe alti blogheri obsedati de viata virtuala la numar de vizitatori. E cruda popularitatea pentru geniile mizantrope neintelese, ce sa-i faci.
sa ai DSLR – Ce conteaza ca nu stii cum se foloseste, ca pe setari Automat oricum face poze bine? Facem o poza in Piata Unirii sau pe Copou, in parc, toamna cand cad frunzele, acasa ii dam un desaturate in Photoshop (fiind o operatie complexa ce necesita toata puterea programului) si iata, micul fotograf, un artist se naste. Cand se-aduna vro’ doua-trei, asa, face baiatu’ un cont pe deviant art, ca sa fim moderni, si totu-i amenajat – boemi pur-sange.
sa fii web doi zero – Da-mi link la ultimu’ tau post de pe twitter ca sa vad la ce videoclip de pe Youtube faci trimitere pe Facebook, altfel tre’ sa verific rss-u’ de pe blogu’ tau suparat pe viata. Si-atunci se naste curiozitatea: daca io aflu ce faci din 5 in 5 minute, cand apara si pazeste mai ai timp sa faci?
Fiti la moda, fiti cu nerv, fiti cool, sa dau si io subscribe la cooliciunea voastra. Barem niste acai cool pills daca altceva nu.
Baiet fiind la concerte mergeam. Si se face ca prin vara spre toamna cand fuse de se povestise veni si-n Romania formatia Atac Masiv. Ei, si lume multa, lume buna pe-acolo, voiosie, cu mic, cu mare, cu soare, cu bere din incinta pentru ca nu putem aduce sticle pe stadion, ca daca e ca lumea sa arunce cu ceva in artisti sa arunce cu sticlele si paharele verificate, nu? Dar noi sa fim sanatosi, ca urmeaza sa vedem Atacu’ Imens, ce conteaza micile sacrificii? Tot pe sistemu’ asta audiem cu pseudo-interes actu’ de deschidere, numa bine se mai intuneca un pic si se face atmosfera. Dom’le si numa unde nu incepe sa se construiasca o atmosfera, de numa’-numa’ nu se mai termina, precum pasaju’ de la Hala Centrala. Ei, da’ nu-i bai, ce conteaza 10-15-20-25 de minute dupa ce toate instrumentele au trecut deja prin proba de sunet? Atmosfera de incendiara ce era mai avea un pic si avea nevoie de interventie de la pompieri.
In tot filmul asta apare la un moment dat un gagiu cu o lanterna. Bezna totala pe scena, numa’ lanterna gagiului de colo pana colo. O fi cautand o defectiune? O chitara ratacita? Bombe artizanale? Lentila de contact a lu’ del Naja? Adevaru-i ca n-am aflat nici pana in ziua de azi, da’ nici nu cred ca ar fi contat in vreun fel sau altul nici daca aflam atunci. Pentru ca aveam nevoie (nu doar eu, ci noi toti cei adunati acolo pe stadion) sa ne indreptam enervarea, agasarea si frustrarea spre cineva. Cineva care sa apara des in campul nostru vizual si sa aiba trasaturi vag identificabile, pentru ca fiecare din noi sa poata completa cu ce-si doreste. Pana sa apara Incomensurabilu’ Atac tipu’ cu lanterna a suferit cele mai morbide si crude schingiuieli mentale si a beneficiat de pe urma celor mai creative injuraturi si blesteme batranesti. Iar lanterna aia… ei bine, cu totii stiam unde-si avea locul cel mai bine lanterna aia.
Acuma, care-i morala acestei povesti? Morala e ca tipu’ cu lanterna poate fi oricine in viata, si macar o data suntem si noi. Suntem aia care ne aflam la momentu’ nepotrivit in locul nepotrivit si vrem sa reparam ceva ca sa inceapa odata treaba. Suntem aia pe care nu mai vrea nimeni sa-i vada, pentru ca daca aparem noi inseamna ca show-ul nu poate sa inceapa inca. Esti ala de se chinuie sa faca proiectoru’ sa mearga, ala care tre’ sa gaseasca cheia de la sala, ala care tre’ sa scoata inca o tura de cafea de unde nu-i, ala de tre’ sa explice de ce nu s-au virat banii, de ce tre’ sa mai asteptam juma’ de ora ca sa incepem sau de ce informatiile intarzie sa apara. Si partea amuzanta – de multe ori chiar nu e vina ta. V-ati simtit vreodata tipu’ cu lanterna?
E bine sa dormi in fiecare seara. Cateva ore bune. Altfel o dai in diverse la ore tarzii. Din subteranele oboselii de vita nobila (ora 4 dimineata, dupa tauri rosii si cafele negre), circul nostru va prezinta elucubratii de mare arta publicate initial in foileton in editia de seara a Messengerului:
picture me rollin
smokin’ or dopin’
kickin’ and steamin’
wheelin’ n’ dealin’
i’m on the flow
i grow
weed in my own private show
i sell herbs with natural flavor
dreams brewed under light from the saviour
my work is my dope
my flow is my glow
my sleep is where i keep
all i enrich tightly sealed
but already billed
my words tackle you like the iceberg stumped titanic -
i cut through your thoughts you can feel it, it’s organic
i terrorize
while i verbalize
you can no longer fantasize
before you realize
the size of my ties
to esoteric knowledge,
my mind is what belies
all your tiny facts of life you try to serialize
my eyes get sore while my mind is tore
you can’t keep up on my track
when i roam and attack -
yo’ street cred’s out,
yo’ spirit’s in doubt
as you search for a way out
black is the color
but not of the dollar;
your color’s fadin’,
your limp’s aggravatin’,
no need for your magic
cuz’ it’s all goin’ tragic:
lips stop babbling,
hands stop wabbling,
heart’s rhythm’s troubling
and all the bling in the world
ain’t worth my word;
time to step up,
grow up
and make up your mind -
fight or give up?
scratchin’ eyez
you’ won’t believe where i’ve been,
flowin’ and livin’
for a buck and a bean;
i’m as true as it gets,
ain’t no trick, don’t be foolin’,
stick your money on bets -
and if you can’t handle my conscience
better rever my science with your silence
you gotta be in the zone
millenium dome – history’s gnome;
humanity sizin’ up to a bone,
always fightin’ alone
Cand o sa ma fac mare o sa ma fac vanzator de flori de 8 martie. Salvatorul ratacitilor, al pierdutilor, al neglijentilor. Raza de lumina a uitucilor. Binefacatorul relatiilor. Si seara o sa ma intorc la brat cu galeata de flori ramase, mai mandru ca Superman dupa o zi de lucru. Privirile recunoscatoare de pe parcursul zilei o sa-mi tina de cald, compensand pentru caloriferul debransat. Reducerile de pret pe care le-am facut de dimineata or sa ma umple de multumire, si n-o sa trebuiasca sa mai mananc. Nu ca as fi avut ce. O sa ma-nvelesc cu bancnotele stranse de 8 martie, ca si cum m-as inveli cu o patura facuta de maini iubitoare. Si-am sa adorm profund pana la anul urmator, cand am sa ma trezesc infrigurat pe 7 martie, cautand salbatec flori proaspete, batandu-ma pentru un loc pe strada printre ceilalti traficanti de ghiocei. Pentru dumneavoastra, doamna.
Iaca de obicei nu fac leapse, da’ asta pare a fi pe gustul meu, si vine de la vechea cunostinta TH, deci nu se refuza. Regulile ie cam asea:
- Go to Wikipedia. Hit “random”. The first random Wikipedia article you get is the name of your band
- Go to Random quotations. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
- Go to Flickr and click on “explore the last seven days”. The third picture, no matter what it is, will be your album cover. Use Photoshop or similar to put it all together.
Si iaca si rezultatul:
O treaba foarte elfica. Si care probabil in lumea reala ar fi ceva Symphonic Rock ori ceva de genu’.
Asa-ntrucat, sa dam mai departe leapsa, de vor dori s-o primeasca, spre Gholemu’, poate-i face si-o recenzie post-leapsa, Enaque, sa-i ingradim creativitatea si Paraplu, sa nu se plictiseasca.
Trupa de mare angajament “Si Tu” sau “2 de U” s-a hotarat sa nu mai salveze copiii saraci din Africa macar pentru cateva luni si sa revina sa faca niste muzici. Si parca treziti dintr-o grea amnezie de basm rusesc, trupa U-Doi si-a amintit ca inainte de apa salcie care a fost manualul despre demontarea bombei atomice a facut si un “Achtung Baby”, si un “Pop”, si un “Zooropa”. Ca inainte sa lalaie cateva acorduri diluate pe un disc intreg, mai aveau chef de experimentat si de scris cantece cu cap si coada. The Edge, parca palit de o revelatie, a ajuns la concluzia ca chitara electrica a fost facuta ca sa fie cu distort, si ca pe ea se mai pot face si mici solo-uri din cand in cand, iar riff-urile e bine sa aiba oaresicare caracter memorabil. Si asa s-a nascut “No Line On The Horizon“. Care e la intersectia a tot ce s-a chemat “Tu Doi” de la Achtung Baby incoace. Si cu bune si cu rele. “Nici o linie la orizont” nu e un pas nici in fata nici in lateral. E ce stim, doar ca facut mai bine decat in ultima vreme. Piesa titlu, Stand Up Comedy sau Breathe sunt piesele de rezistenta, pe care le asteptam de ani buni. Fez si Get On Your Boots sunt piesele pe care nu stiam ca le asteptam, dar de care sunt bucuros ca au venit, pentru ca arata ca “Tu 2″ mai stie sa surprinda si sa aduca ceva nou. In sfarsit, White As Snow si Cedars Of Lebanon sunt baladele bine facute cu versuri de mare finete cum stiau sa scoata intr-o vreme si se pare ca n-au uitat complet. Dar ca sa nu fie treaba buna, ca sa aiba motiv sa se intoarca in studio la un moment dat, au plesnit si-un Moment Of Surrender. Prea mult si degeaba. Asa incat… nici o linie la orizont? Mai multe. Semne bune anu’ are.
