Parca prin vis aduceri aminte exista aceasta poezie prin cartile scolerului odinioara:
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
E o treaba care mi-a ramas pe creer, pentru ca n-a avut niciodata prea mult sens in mintea mea. Poezia se cheama – evident – “Noi”, dar ce n-am inteles io vreodata este daca aceasta poezie este de lauda sau de tristete. Sa exemplificam: avem “codri verzi de brad” (+1 la turism), “campuri de matasa” (+1 la economie), “atatia fluturi” (gramatica ne invata ca aici avem de-a face cu un superlativ absolut, deci vom spune +5 la ecologie) si deodata vine bomba, sa ne taie trompa: “atata jale-n casa”. Cata jale? Uite-atata. Si nu in codri verzi, nu pe campurile de matasa, nici macar ca epidemie purtata de fluturi, nu. La noi in casa. Mancandu-ne mancarea si sufletelul. Apai apara si pazeste, sa ne bucuram sau sa ne intristam ca traim “la noi”?
Dar sa continuam analiza stilistica pentru partea a doua a strofei:
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…
Ei, aicea chiar ca nu se mai leaga lucrurile. Pai unde ai mai pomenit sa vina privighetori din alte tari, unde codrii sunt Euro 4 si privighetorile au sunet polifonic, la noi, unde se pun numai doine 24/7 si unde pentru fiecare cantec si floare care-ti mai descreteste fruntea tre’ sa lasi depozit “lacrimi multe, multe”? Asa o rata de schimb e jecmaneala curata, nu exista un oficiu de protectie a privighetorilor din alte tari, ceva? Nu-i de mirare ca de la an la an vin din ce in ce mai putine privighetori.
N-am sa trec acuma prin toata poezia, suficient doar sa zic ca “la noi” nici soarele nu rasare pentru noi, (cre’ ca nici el nu mai stie de ce rasare, da’ o face dintr-un automatism tamp), ca toate raurile de “la noi” sunt compuse nu din 2 de H si O, cum ai crede, ci din 2 de Jale si Lacrimi (si poate ceva deseuri toxice pe langa, dupa gust), ca, in general, lumea plange ca fapt divers, iar cand se plictiseste mai baga un bocet, si ca celula de baza a societatii de “la noi” nu e familia, ci plansul:
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Apai cum azi si maine sa ti se mai faca dor, baremi sa revii s-asculti doine? Si te mai intrebi de ce “la noi” ramanem din ce in ce mai putin(i) noi.
De la Dan Perjovschi citire: “Cat stau in Romania, abia astept sa plec. Dupa ce plec, abia astept sa revin. Romania – tara pe care n-o poti iubi decat parasind-o.”
cam tare vad c-a lovit doru’ asta, mai ales pe supt centuri