In 20 frames:

Parca prin vis aduceri aminte exista aceasta poezie prin cartile scolerului odinioara:

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.

E o treaba care mi-a ramas pe creer, pentru ca n-a avut niciodata prea mult sens in mintea mea. Poezia se cheama – evident – “Noi”, dar ce n-am inteles io vreodata este daca aceasta poezie este de lauda sau de tristete. Sa exemplificam: avem “codri verzi de brad” (+1 la turism), “campuri de matasa” (+1 la economie),  “atatia fluturi” (gramatica ne invata ca aici avem de-a face cu un superlativ absolut, deci vom spune +5 la ecologie) si deodata vine bomba, sa ne taie trompa: “atata jale-n casa”. Cata jale? Uite-atata. Si nu in codri verzi, nu pe campurile de matasa, nici macar ca epidemie purtata de fluturi, nu. La noi in casa. Mancandu-ne mancarea si sufletelul. Apai apara si pazeste, sa ne bucuram sau sa ne intristam ca traim “la noi”?

Dar sa continuam analiza stilistica pentru partea a doua a strofei:

Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Ei, aicea chiar ca nu se mai leaga lucrurile. Pai unde ai mai pomenit sa vina privighetori din alte tari, unde codrii sunt Euro 4 si privighetorile au sunet polifonic, la noi, unde se pun numai doine 24/7 si unde pentru fiecare cantec si floare care-ti mai descreteste fruntea tre’ sa lasi depozit “lacrimi multe, multe”? Asa o rata de schimb e jecmaneala curata, nu exista un oficiu de protectie a privighetorilor din alte tari, ceva? Nu-i de mirare ca de la an la an vin din ce in ce mai putine privighetori.

N-am sa trec acuma prin toata poezia, suficient doar sa zic ca “la noi” nici soarele nu rasare pentru noi, (cre’ ca nici el nu mai stie de ce rasare, da’ o face dintr-un automatism tamp), ca toate raurile de “la noi” sunt compuse nu din 2 de H si O, cum ai crede, ci din 2 de Jale si Lacrimi (si poate ceva deseuri toxice pe langa, dupa gust), ca, in general, lumea plange ca fapt divers, iar cand se plictiseste mai baga un bocet, si ca celula de baza a societatii de “la noi” nu e familia, ci plansul:

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.

Apai cum azi si maine sa ti se mai faca dor, baremi sa revii s-asculti doine? Si te mai intrebi de ce “la noi” ramanem din ce in ce mai putin(i) noi.

Tre’ sa recunosc totusi, cel mai bun suvenir a fost concertul Faith No More. De departe cel mai intens al anului (si alaturi de Opeth, cel mai asteptat – de mine cel putin). Mike Patton e un mare nebun, iar Roddy, Billy, Puffy si Hudson ii tin isonul cat cuprinde. De la invitatii la meditatie (catre un public care clar avea mai multa energie decat se astepta Patton) la injurat cameramanii, de la invitat publicul sa cante refrenul de la Evidence in romana pana la promisiuni de manele americane, in sfarsit de la injurat sonorizarea mai mult sau mai putin printre dinti pana laimplicare totala, am avut de toate. Greu de explicat atmosfera cuiva care nu a fost acolo. Poate doar niscaiva poze, un palid surogat si o incetosata amintire.

Ce puteam lua cu mine mai potrivit? Pe cuvant ca nu e o ironie, e la modul cel mai sincer.

This week’s “Company Name Award” goes to… “Ţac-Ţac Construct”. I kid you not. Undeva pe drumul dinspre Bacău spre Iaşi.

Cum se ia o viza in 10 pasi simpli:

(1) Ajungi la ambasada cu jumatate de ora inainte de ora la care ai fost instruit sa vii, care e cu 10 minute inainte de ora la care esti de fapt programat pentru interviu.

(2) Uita de ora aia de programare, pentru ca oricum nu mai conteaza acuma, principiul de intrare fiind primul venit primul servit, indiferent de ora la care erai programat initial.

(3) Fii pregatit sa te simti ca vaca in tarc: multe exemplare la gramada intr-un spatiu stramt din care ies din cand in cand cate 2 exemplare.

(4) The obligatory metal detector check.

(5) Ia un loc in fata plasmei si fii pregatit pentru cel putin jumatate de ora de filmulete propagandistice cu “the land of all possibilities” si cu diversi imigranti care-ti povestesc ca “I am America”, iar la final seful de trib nativ-american iti zice “Welcome”; oare acu’ 300 de ani tot asa le-or fi zis vizitatorilor de atunci? ca daca-i pe-asa n-a fost o strategie foarte buna.

(6) Incearca inutil sa eviti discutii cu indivizi dubiosi care asteapta si ei alaturi de tine: “Pentru viza?” “Mhi…” “In vizita sau…?” “De studii” “Aaa… si unde?” “Carolina de Nord” “Nu stiu unde-i” “Mh…” “Am auzit ca astea de studii se obtin mai greu, tre’ sa ai medii bune” “Mhi…” amice, who the fuck is Alice si cine naiba esti tu? ca de la pascut vaci impreuna sigur nu ne cunoastem.

(7) Ciuleste urechile bine ca sa te-auzi strigat: urmeaza episodul doi din vite in tarc, de data asta cu bonus de amprentare.

(8) Stai in picioare vreo 30-45 de minute urmarind toate “interviurile” care se desfasoara inaintea (si in fata) ta; “Why does your son have a different family name?” “Who is gonna pay for your expenses?” “How much do you plan to stay there?” “You are the grandmother?” – intrebari care au chinuit omenirea din cele mai vechi timpuri.

(9) Stai 2 minute ca sa ti se verifice hartiile, sa ti se puna 2 intrebari si sa ti se spuna sa vii maine dup’amiaza pentru viza; timp petrecut in total: aproximativ 200 de minute; timp util: 2 minute; eficienta se lasa jos, la bagaje.

(10) Te duci a doua zi sa-ti recuperezi pasaportul cu hartia norocoasa lipita pe el; pleci multumit acasa.

O scurta sedere in spital saptamana asta mi-a reintarit increderea in 3 chestii:

(1) empathy is overrated – nimanui nu-i pasa de boala altuia decat pentru maxim 5 secunde; e si normal, nimeni nu se interneaza din prea mult timp liber (“Auzi, iesim pe la vreo terasa in seara asta?” “Ba, nu stiu, m-as duce pe la un spital sa vad care mai e miscarea…”)

(2) pentru absolut orice exista de spus pe lumea asta exista doua moduri de a spune acel ceva: the nice way and the nasty way; din pacate pentru personalul medical romanesc, exista si un adagiu – alegerea modului in care spui ceva tine exclusiv de cat de mult sau de putin marlan esti si nu are nici o legatura cu stressul de la munca, problemele de acasa sau societatea

(3) there is humor in everything – chiar si in spital; evident ca nu tot timpul si evident ca e un umor mai negru, asa, dar ce alta reactie decat una amuzata poti avea cand vezi ca pe fisa de externare eventualele complicatii aparute in urma internarii poarta denumirea alternativa de “comorbiditati”? “Domnu’ Gajora, nu mai aveti treaba aia morbida pentru care v-ati internat, da’ v-ati pricopsit cu o comorbiditate cat ati stat pe la noi, veniti saptamana viitoare si-o tratam si pe aia.”

Vivat sistemul medical romanesc, hai liberare!

Motto: For some men, the left testicle is larger than the right one. For Chuck Norris, each testicle is larger than the other one.

Un pic mai putin de 30% romani au votat duminica asta. Ce au votat? Numai ei stiu. 70% n-au votat. Ce n-au votat? Poate nici ei nu stiu.

In 2000 romanu’ a iesit cu mic cu bere si cu mare sa voteze prezidentiabilul, pentru ca, fata cu reactiunea dintre Iliescu si Vadim, fiecare s-a simtit dator sa scape tara de un destim cumplit, alegandu-i un destin aproximativ echivalent de cumplit, dar cu alta aroma. Important este nu cine a iesit, ci faptul ca lumea a considerat momentul unul suficient de important incat sa-si exercite un drept pe care altfel nu dadea doi lei vechi. N-a fost un partid care promitea schimbarea, n-a fost Obama si nici Mesia care a umplut cabinele de vot; din contra, a fost amenintarea unei calamitati (la drept vorbind, o calamaitate avea sa vina oricum; probabil ca daca se dadea cu banul tot pe acolo ieseam, dar cu costuri mai mici).

Revenind insa: ce 70% din romani nu s-au prins duminica asta – si nu se prind in general – e ca fiecare alegere e o alegere intre un Iliescu si un Vadim. Sau, ca sa extrapolam, intre o particula tip Iliescu si o particula de tip Vadim.  Majoritatea alegerilor pe care trebuie sa le facem sunt intre doua chestii nasoale, intre particule Iliescu si Vadim. De foarte putine ori trebuie sa alegem daca vrem ca la desert sa primim inghetata de vanilie sau caramel. De cele mai multe ori trebuie sa alegem daca pastram banii de spaga pentru anestezist sau pentru asistenta. Doar pentru ca singurele particule intre care avem de ales sunt amandoua nasoale nu inseamna ca alegerea nu mai are nici un sens. Fara mancare sau fara apa ne indreptam spre aceeasi destinatie. Dar exista o diferenta de timp. Intotdeauna avem ceva de castigat (sau ceva mai putin de pierdut) din a alege o varianta in locul celeilalte. Chiar si atunci cand fiecare din alegeri pare mai nasoala decat celelalte.

Pana una alta, 70% dintre romanii inca n-au prins chestia asta. Genul de oameni care ar muri de sete in trei zile, nu de foame in vreo zece. Sa votezi in alb e ca si cum ai ameninta ca-ti dai foc in fata Casei Poporului. Aparent eroic si rebel, in realitate stupid si inutil. Si ce-i mai rau, fuga de alegeri si de responsabilitate. O clasa politica noua nu o sa apara pentru ca noua nu ne place cea pe care o avem, la fel cum trenul nu vine mai repede pentru ca vrem noi sa vina.  Time doesn’t change anything. Doing things changes things.

Dom’le deci curat unealta pierderii de vreme Internetul. Da’ noroc de el ca mai afli ce se poarta zilele astea:

• acai berry pills – Deci cum nu stiti ce sunt alea? Nu ati primit “so many messages” in care prietenii vostri va explica despre cum au slabit ei nu stiu cate kilograme? Acuma, mie mi-e ca daca iau prea multe fac supradoza si ma fac pe loc anorexic, asa-s de eficiente. Si uite-asa ma trezesc cu zece offlineuri urgente de la colistenii mei de mesagerie instanta de ma simt cautat, numai ca sa aflu apoi ca oameni care n-au mai vorbit de luni de zile cu mine se gandesc la sanatatea mea si vor sa ajute sa-mi revin in forma.
• blogherii suparati de viata – Daca ai blog si esti mandru de treaba asta esti “luzar”. Nu, trebuie sa ai blog dar sa nu-ti placa treaba asta, sa sustii de 7 ori pe articol ca tie nu-ti place toata treaba asta cu bloggingul, ca de fapt toti sunt niste prosti, iar aia care lasa commenturi sunt cei mai nevrednici. Trebuie sa nu-ti pese cat de vizitat e blogul tau, dar sa te abtii cu greu sa nu-ti plesneasca pieptu’ de mandrie cand poti sa te lauzi ca tu, fara pic de efort (in afara de cel de a scrie zilnic), i-ai intrecut pe alti blogheri obsedati de viata virtuala la numar de vizitatori. E cruda popularitatea pentru geniile mizantrope neintelese, ce sa-i faci.
• sa ai DSLR – Ce conteaza ca nu stii cum se foloseste, ca pe setari Automat oricum face poze bine? Facem o poza in Piata Unirii sau pe Copou, in parc, toamna cand cad frunzele, acasa ii dam un desaturate in Photoshop  (fiind o operatie complexa ce necesita toata puterea programului) si iata, micul fotograf, un artist se naste. Cand se-aduna vro’ doua-trei, asa, face baiatu’ un cont pe deviant art, ca sa fim moderni, si totu-i amenajat – boemi pur-sange.
• sa fii web doi zero – Da-mi link la ultimu’ tau post de pe twitter ca sa vad la ce videoclip de pe Youtube faci trimitere pe Facebook, altfel tre’ sa verific rss-u’ de pe blogu’ tau suparat pe viata. Si-atunci se naste curiozitatea: daca io aflu ce faci din 5 in 5 minute, cand apara si pazeste mai ai timp sa faci?

Fiti la moda, fiti cu nerv, fiti cool, sa dau si io subscribe la cooliciunea voastra. Barem niste acai cool pills daca altceva nu.

Baiet fiind la concerte mergeam. Si se face ca prin vara spre toamna cand fuse de se povestise veni si-n Romania formatia Atac Masiv. Ei, si lume multa, lume buna pe-acolo, voiosie, cu mic, cu mare, cu soare, cu bere din incinta pentru ca nu putem aduce sticle pe stadion, ca daca e ca lumea sa arunce cu ceva in artisti sa arunce cu sticlele si paharele verificate, nu? Dar noi sa fim sanatosi, ca urmeaza sa vedem Atacu’ Imens, ce conteaza micile sacrificii? Tot pe sistemu’ asta audiem cu pseudo-interes actu’ de deschidere, numa bine se mai intuneca un pic si se face atmosfera. Dom’le si numa unde nu incepe sa se construiasca o atmosfera, de numa’-numa’ nu se mai termina, precum pasaju’ de la Hala Centrala. Ei, da’ nu-i bai, ce conteaza 10-15-20-25 de minute dupa ce toate instrumentele au trecut deja prin proba de sunet? Atmosfera de incendiara ce era mai avea un pic si avea nevoie de interventie de la pompieri.

In tot filmul asta apare la un moment dat un gagiu cu o lanterna. Bezna totala pe scena, numa’ lanterna gagiului de colo pana colo. O fi cautand o defectiune? O chitara ratacita? Bombe artizanale? Lentila de contact a lu’ del Naja? Adevaru-i ca n-am aflat nici pana in ziua de azi, da’ nici nu cred ca ar fi contat in vreun fel sau altul nici daca aflam atunci. Pentru ca aveam nevoie (nu doar eu, ci noi toti cei adunati acolo pe stadion) sa ne indreptam enervarea, agasarea si frustrarea spre cineva. Cineva care sa apara des in campul nostru vizual si sa aiba trasaturi vag identificabile, pentru ca fiecare din noi sa poata completa cu ce-si doreste. Pana sa apara Incomensurabilu’ Atac tipu’ cu lanterna a suferit cele mai morbide si crude schingiuieli mentale si a beneficiat de pe urma celor mai creative injuraturi si blesteme batranesti. Iar lanterna aia… ei bine, cu totii stiam unde-si avea locul cel mai bine lanterna aia.

Acuma, care-i morala acestei povesti? Morala e ca tipu’ cu lanterna poate fi oricine in viata, si macar o data suntem si noi. Suntem aia care ne aflam la momentu’ nepotrivit in locul nepotrivit si vrem sa reparam ceva ca sa inceapa odata treaba. Suntem aia pe care nu mai vrea nimeni sa-i vada, pentru ca daca aparem noi inseamna ca show-ul nu poate sa inceapa inca. Esti ala de se chinuie sa faca proiectoru’ sa mearga, ala care tre’ sa gaseasca cheia de la sala, ala care tre’ sa scoata inca o tura de cafea de unde nu-i, ala de tre’ sa explice de ce nu s-au virat banii, de ce tre’ sa mai asteptam juma’ de ora ca sa incepem sau de ce informatiile intarzie sa apara. Si partea amuzanta – de multe ori chiar nu e vina ta. V-ati simtit vreodata tipu’ cu lanterna?